Дополнения от 19.06.2024 к практике в Европейском суде по правам человека (ЕСПЧ)
Постановление ЕСПЧ от 20 июля 2021 года по делу "Полгар против Румынии" (жалоба N 39412/19).
В 2019 году заявителю была оказана помощь в подготовке жалобы. Впоследствии жалоба была коммуницирована Румынии.
По делу рассматривается вопрос о том, что иск, касающийся причинения вреда, является эффективным средством правовой защиты с 13 января 2021 г. для получения компенсации за имевшиеся в прошлом ненадлежащие условия содержания под стражей или перевозки заключенных. По делу имело место нарушение статьи 13 Конвенции.
ОБСТОЯТЕЛЬСТВА ДЕЛА
Заявитель содержался под стражей. Он обжаловал ненадлежащие условия содержания под стражей, а также средство правовой защиты (гражданский иск о привлечении к ответственности за гражданское правонарушение, используемый для получения компенсации морального вреда.
ВОПРОСЫ ПРАВА
По поводу соблюдения статьи 3 Конвенции. Вынося окончательное решение по делу заявителя, суды Румынии отметили, что во время содержания в тюрьме "Дева" (с 27 февраля 2014 г. по 29 апреля 2015 г. и с 14 по 25 мая 2015 г.) ему было обеспечено менее 3 кв. м санитарной площади.
В пилотном Постановлении по делу "Резмивеш и другие против Румынии" (Rezmive and Others v. Romania) (См.: Постановление Европейского Суда по делу "Резмивеш и другие против Румынии" (Rezmive and Others v. Romania) от 25 апреля 2017 г., жалоба N 61467/12.) Европейский Суд уже установил нарушение статьи 3 Конвенции при фактических обстоятельствах, аналогичных тем, что были рассмотрены в настоящем деле.
ПОСТАНОВЛЕНИЕ
По делу было допущено нарушение требований статьи 3 Конвенции (принято единогласно).
По поводу соблюдения статьи 13 Конвенции, рассмотренной во взаимосвязи со статьей 3 Конвенции. Утверждая, что в настоящем деле отсутствовало нарушение статьи 13 Конвенции, власти Румынии ссылались на средство правовой защиты, появившееся в результате развития прецедентной практики после вынесения указанного выше Постановления по делу "Резмивеш и другие против Румынии" (Rezmive and Others v. Romania), которое, как утверждали власти Румынии, позволяло разрешить многочисленные индивидуальные жалобы, связанные с проблемой ненадлежащих условий содержания под стражей в Румынии.
(а) Создание нового средства правовой защиты, предусмотренного законодательством Румынии. На основании представленных ему материалов Европейский Суд не смог удостовериться в том, все ли указанные властями Румынии решения вступили в законную силу. Однако, учитывая значительное количество примеров из прецедентной практики и выводы судов Румынии, Европейский Суд сформулировал следующие замечания.
Во-первых, что касается доступности средства правовой защиты, возложенное на заявителей бремя доказывания не казалось чрезмерным. В большинстве приведенных примеров заявители жалоб использовали легко доступные доказательства, такие как описание обжалуемых условий содержания под стражей или перевозки, иногда показания свидетелей, поэтому власти Румынии должны были опровергнуть эти утверждения.
Во-вторых, что касается процессуальных гарантий, большинство разбирательств длилось менее двух лет в судах одной или двух инстанций. Только четыре дела рассматривались чуть более двух лет в судах одной или двух инстанций. В связи с этим, хотя действовавшее в рассматриваемое время законодательство Румынии не устанавливало конкретного срока для вынесения решения по подобным спорам, время, затраченное судами государства-ответчика на рассмотрение иска из причинения вреда, по-видимому, не было ненадлежаще длительным. Кроме того, правила о судебных сборах, по-видимому, не возлагали дополнительно чрезмерного бремени на истца. Согласно законодательству Румынии лица, желающие подать иск против государства для получения компенсации за ненадлежащие условия содержания под стражей или перевозки, не были обязаны уплачивать судебную пошлину.
В-третьих, суды Румынии проанализировали гражданские иски на их соответствие стандартам, изложенным в прецедентной практике Европейского Суда. Они рассмотрели вопрос о том, достигло ли обращение с истцами такой степени жестокости, чтобы попасть в сферу действия статьи 3 Конвенции, принимая во внимание позитивные обязательства государства, вытекающие из этой статьи. Они также приняли во внимание последствия чрезмерной переполненности исправительных учреждений при определении того, имело ли место нарушение статьи 3 Конвенции, и придали особое значение разумности размера выплаты компенсации морального вреда, учитывая длительность существования ненадлежащих условий содержания под стражей.
В-четвертых, установление факта ненадлежащих условий содержания под стражей или перевозки заключенных являлось основанием для презумпции морального вреда.
В-пятых, и в заключение, что касается вопрос о том, получили ли истцы надлежащее и достаточное возмещение вреда, Европейский Суд проверил, с одной стороны, распространялась ли компенсация на весь обжалуемый истцами период, и, с другой стороны, являлись ли присужденные властями Румынии суммы компенсации разумными по сравнению с суммами справедливой компенсации, присуждаемыми Европейским Судом по аналогичным делам.
(i) Распространялась ли компенсация на весь обжалуемый период? Большинство судов Румынии признали нарушение статьи 3 Конвенции и присудили компенсацию за все обжалуемые истцами периоды. При рассмотрении иска из причинения вреда вследствие ненадлежащих условий содержания под стражей один суд ограничил период, в отношении которого присуждалась компенсация, постановив, что каждая перевозка истца в другое исправительное учреждение означала исчисление трехлетнего срока давности заново. Два других суда заняли другую позицию, исключив из рассмотрения, как попавшие под действие срока давности, те периоды содержания истца под стражей, которые прерывались освобождением заявителя и находились за пределами трехлетнего срока давности для подачи иска из причинения вреда.
Чтобы предоставляемые законодательством Румынии средства правовой защиты считались эффективными, суды Румынии должны были проанализировать жалобы на нарушение статьи 3 Конвенции в соответствии с принципами и стандартами прецедентной практики Европейского Суда. Это было особенно важно в тех случаях, когда некоторые истцы утверждали, что они содержались под стражей дольше, чем установленный трехлетний срок давности. Однако только очень ограниченное количество судов вынесло решение по этому вопросу, и поэтому это направление прецедентной практики не могло считаться распространенным и последовательным. По мнению Европейского Суда, только систематические, подтвержденные сложившейся прецедентной практикой отказы судов Румынии в применении концепции "длящейся ситуации", выработанной в прецедентной практике Европейского Суда по жалобам на нарушение статьи 3 Конвенции, могли поставить под сомнение эффективность рассматриваемой меры. В настоящем деле такой ситуации не было.
(ii) Был ли размер компенсации надлежащим и достаточным? Суды Румынии применили нормы об ответственности за причинение вреда и на справедливой основе определили размер компенсации за причиненный истцам моральный вред. Кроме того, суды Румынии не присуждали суммы, меньшие, чем присужденные Европейским Судом по аналогичным делам.
В свете изложенного и общего прожиточного уровня в Румынии полученная истцами компенсация, рассмотренная в целом, не свидетельствовала о наличии какой-либо системной проблемы ненадлежащего возмещения ущерба в отношении сумм, присуждаемых судами Румынии.
(iii) Вывод. Принимая во внимание критерии, использованные судами Румынии для оценки ненадлежащих условий содержания под стражей и компенсации причиненного истцам морального вреда, следует отметить, что прецедентная практика Румынии значительно изменилась со дня вынесения упомянутого выше пилотного Постановления Европейского Суда по делу "Резмивеш и другие против Румынии" (Rezmive and Others v. Romania).
Эта практика была закреплена постановлением Верховного суда Румынии от 19 февраля 2020 г., в котором были изложены базовые критерии, применяемые к средствам правовой защиты рассматриваемого типа. Это постановление, о котором стороны были уведомлены 14 апреля 2020 г., было доступно для ознакомления в базе судебных решений с 13 июля 2020 г., и общественность не могла не знать о постановлении спустя шесть месяцев после его публикации, то есть 13 января 2021 г.
Таким образом, иск из причинения вреда, как неоднократно указывали суды Румынии, с 13 января 2021 г. являлся эффективным средством правовой защиты для лиц, которые полагали, что они являются субъектами ненадлежащих условий содержания под стражей или перевозки заключенных, и которые на момент подачи иска более не находились в упомянутых условиях.
Если бы суды Румынии систематически отказывали в рассмотрении жалоб на ненадлежащие условия содержания под стражей в соответствии с принципами и стандартами, определенными в прецедентной практике Европейского Суда, это могло поставить под сомнение эффективность этого средства правовой защиты. Европейский Суд сохранил за собой полномочия по окончательному рассмотрению любых жалоб от заявителей, которые в соответствии с принципом субсидиарности использовали предоставляемые властями Румынии средства правовой защиты.
(b) Эффективность средства правовой защиты в деле заявителя. Заявитель воспользовался возможностью подачи иска из причинения вреда, что не давало ему возможности добиться полного признания нарушений Конвенции и получить надлежащую и достаточную компенсацию. Окончательное решение по делу заявителя было вынесено властями Румынии 13 февраля 2019 г., то есть задолго до даты, определенной Европейским Судом в качестве даты, начиная с которой рассматриваемое средство правовой защиты могло считаться эффективным.
ПОСТАНОВЛЕНИЕ
По делу было допущено нарушение требований статьи 13 Конвенции, рассмотренной во взаимосвязи со статьей 3 Конвенции (принято единогласно).
По поводу соблюдения статьи 46 Конвенции. Что касается превентивных средств правовой защиты, Европейский Суд с интересом отметил, что степень переполненности исправительных учреждений в Румынии стала уменьшаться сразу после принятия Европейским Судом пилотного Постановления по данному вопросу, а также, что обращения к судьям по исполнению наказаний позволили судам Румынии оценивать ситуацию с переполненностью исправительных учреждений, обжалуемую некоторыми заключенными. Однако тенденция уменьшения количества заключенных в исправительных учреждениях сошла на нет в июне 2020 года, и соответствующее количество лиц, содержащихся под стражей, росло на протяжении шести месяцев, достигнув к декабрю 2020 года уровня в 199,2%. Этот рост также подтверждался последними данными, доступными на сайте руководства системы исправительных учреждений Румынии. В результате Европейский Суд не смог прийти к выводу, отличающемуся от вывода, сделанного в упомянутом выше Постановлении по делу "Резмивеш и другие против Румынии" (Rezmive and Others v. Romania). Хотя законодательство Румынии предусматривало превентивные средства правовой защиты, в отсутствие явного улучшения условий содержания под стражей в исправительных учреждениях Румынии, особенно применительно к их переполненности, ничто в материалах дела не позволяло предположить, что эти средства правовой защиты, вероятно, предоставили бы заключенным эффективную возможность привести эти условия в соответствие с требованиями статьи 3 Конвенции. Европейский Суд призвал власти Румынии обеспечить проведение реформ по снижению количества заключенных в исправительных учреждениях и поддерживать количество заключенных на приемлемом уровне.
Что касается компенсационного средства правовой защиты, Европейский Суд отметил, что с 13 января 2021 г. гражданский иск из причинения вреда предоставлял в принципе надлежащее средство правовой защиты в отношении жалоб на нарушение Конвенции, которое могли использовать лица, полагавшие, что они содержались под стражей в ненадлежащих условиях в учреждениях системы органов внутренних дел или в исправительных учреждениях, и которые на момент подачи исков более не содержались в условиях, предположительно противоречивших Конвенции, а также лица, обжаловавшие ненадлежащие условия перевозки заключенных.
КОМПЕНСАЦИЯ
В порядке применения статьи 41 Конвенции. Европейский Суд присудил заявителю 2 500 евро в качестве компенсации морального вреда.
Источник публикации: https://espchhelp.ru/blog/4688-polgar-protiv-rumynii-1 .
The ECHR ruling of July 20, 2021 in the case "Polgar v. Romania" (complaint No. 39412/19).
In 2019, the applicant was assisted in preparing the complaint. Subsequently, the complaint was communicated to Romania.
The case considers that a claim for harm has been an effective remedy since January 13, 2021 to obtain compensation for past improper conditions of detention or transportation of prisoners. There has been a violation of article 13 of the Convention in the case.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
The applicant was in custody. He appealed against the improper conditions of detention, as well as a remedy (a civil claim for liability for a civil offense used to obtain compensation for moral damage.
LEGAL ISSUES
Regarding compliance with article 3 of the Convention. In making a final decision on the applicant's case, the Romanian courts noted that during his detention in Deva prison (from February 27, 2014 to April 29, 2015 and from May 14 to May 25, 2015), he was provided with less than 3 square meters of sanitary space.
In the pilot Judgment in Rezmive and Others v. Romania ( See: Judgment of the European Court of Justice in the case "Rezmives and Others v. Romania" (Rezmive and Others v. Romania) dated April 25, 2017, complaint No. 61467/12.), the European Court has already established a violation of Article 3 of the Convention in factual circumstances similar to those considered in the present case.
RESOLUTION
The case involved a violation of the requirements of article 3 of the Convention (adopted unanimously).
Regarding compliance with article 13 of the Convention, considered in conjunction with article 3 of the Convention. Arguing that there was no violation of article 13 of the Convention in the present case, the Romanian authorities referred to a remedy that arose as a result of the development of case law following the above-mentioned Ruling in Rezmives and Others v. Romania, which, according to the Romanian authorities, allowed numerous individual cases to be resolved. complaints related to the problem of inadequate conditions of detention in Romania.
(a) The creation of a new remedy provided for by Romanian law. On the basis of the materials submitted to it, the European Court was unable to verify whether all the decisions indicated by the Romanian authorities had entered into legal force. However, taking into account the significant number of examples from case law and the conclusions of the Romanian courts, the European Court formulated the following observations.
First, with regard to the availability of a remedy, the burden of proof imposed on the applicants did not seem excessive. In most of the examples cited, the complainants used readily available evidence, such as descriptions of the conditions of detention or transportation complained of, and sometimes witness statements, so the Romanian authorities had to refute these allegations.
Secondly, with regard to procedural guarantees, most of the proceedings lasted less than two years in the courts of one or two instances. Only four cases have been considered in courts of one or two instances for a little more than two years. In this regard, although the Romanian legislation in force at the time under review did not set a specific time limit for adjudicating such disputes, the time spent by the courts of the respondent State to consider a claim for injury did not seem to be unduly long. In addition, the rules on court fees did not seem to place an additional excessive burden on the plaintiff. According to Romanian law, persons wishing to file a lawsuit against the State to obtain compensation for improper conditions of detention or transportation were not required to pay a court fee.
Thirdly, the Romanian courts analyzed civil lawsuits for their compliance with the standards set out in the case law of the European Court. They considered whether the treatment of the plaintiffs had reached such a degree of cruelty as to fall within the scope of article 3 of the Convention, taking into account the positive obligations of the State arising from this article. They also took into account the consequences of excessive overcrowding in correctional institutions when determining whether there had been a violation of article 3 of the Convention, and attached particular importance to the reasonableness of the amount of compensation for non-pecuniary damage, given the duration of the existence of inadequate conditions of detention.
Fourthly, the establishment of the fact of improper conditions of detention or transportation of prisoners was the basis for the presumption of moral harm.
Fifthly, and finally, with regard to the question of whether the plaintiffs received adequate and sufficient compensation for harm, the European Court examined, on the one hand, whether compensation extended to the entire period complained of by the plaintiffs, and, on the other hand, whether the amounts of compensation awarded by the Romanian authorities were reasonable in comparison with the amounts of just compensation awarded by the European Court of Justice in similar cases.
(i) Was the compensation extended to the entire period under appeal? Most Romanian courts found a violation of article 3 of the Convention and awarded compensation for all the periods complained of by the plaintiffs. When considering a claim for injury due to improper conditions of detention, one court limited the period for which compensation was awarded, ruling that each transfer of the plaintiff to another correctional institution meant calculating the three-year statute of limitations anew. Two other courts took a different position, excluding from consideration, as falling under the statute of limitations, those periods of the plaintiff's detention that were interrupted by the applicant's release and were beyond the three-year limitation period for filing a claim for harm.
In order for the remedies provided by Romanian law to be considered effective, the Romanian courts had to analyze complaints of violations of article 3 of the Convention in accordance with the principles and standards of the case law of the European Court of Justice. This was especially important in cases where some plaintiffs claimed that they had been detained for longer than the three-year statute of limitations. However, only a very limited number of courts have ruled on this issue, and therefore this line of case law could not be considered widespread and consistent. In the opinion of the European Court, only systematic refusals by Romanian courts, confirmed by established case law, to apply the concept of a "continuing situation" developed in the case law of the European Court of Justice on complaints of violation of Article 3 of the Convention, could cast doubt on the effectiveness of the measure in question. There was no such situation in the present case.
(ii) Was the amount of compensation appropriate and sufficient? The Romanian courts applied the rules on liability for harm and fairly determined the amount of compensation for moral damage caused to the plaintiffs. In addition, the Romanian courts have not awarded amounts less than those awarded by the European Court of Justice in similar cases.
In the light of the above and the general standard of living in Romania, the compensation received by the plaintiffs, considered as a whole, did not indicate any systemic problem of improper compensation for damages in relation to the amounts awarded by the Romanian courts.
(iii) Conclusion. Taking into account the criteria used by the Romanian courts to assess improper conditions of detention and compensation for moral damage caused to the plaintiffs, it should be noted that Romania's case law has changed significantly since the above-mentioned pilot Judgment of the European Court of Justice in the case "Rezmives and Others v. Romania" (Rezmive and Others v. Romania).
This practice was consolidated by a ruling of the Supreme Court of Romania dated February 19, 2020, which set out the basic criteria applicable to the type of legal remedies in question. This decision, which was notified to the parties on April 14, 2020, was available for review in the database of court decisions from July 13, 2020, and the public could not have been unaware of the decision six months after its publication, that is, on January 13, 2021.
Thus, a claim for harm, as the Romanian courts have repeatedly pointed out, has been an effective remedy since January 13, 2021 for persons who believed that they were the subjects of improper conditions of detention or transportation of prisoners, and who, at the time of filing the claim, were no longer in these conditions.
If the Romanian courts had systematically refused to consider complaints about improper conditions of detention in accordance with the principles and standards defined in the case law of the European Court of Justice, this could have called into question the effectiveness of this remedy. The European Court retained the authority to finally consider any complaints from applicants who, in accordance with the principle of subsidiarity, used the remedies provided by the Romanian authorities.
(b) The effectiveness of the remedy in the applicant's case. The applicant took advantage of the opportunity to file a claim for damages, which did not give him the opportunity to achieve full recognition of violations of the Convention and receive adequate and sufficient compensation. The final decision in the applicant's case was rendered by the Romanian authorities on February 13, 2019, that is, long before the date determined by the European Court as the date from which the remedy in question could be considered effective.
RESOLUTION
The case involved a violation of the requirements of article 13 of the Convention, considered in conjunction with article 3 of the Convention (adopted unanimously).
Regarding compliance with article 46 of the Convention. With regard to preventive remedies, the European Court noted with interest that the degree of overcrowding in correctional institutions in Romania began to decrease immediately after the adoption by the European Court of Justice of a pilot Ruling on this issue, and also that appeals to sentencing judges allowed the Romanian courts to assess the situation of overcrowding in correctional institutions, appealed by some prisoners. However, the downward trend in the number of prisoners in correctional institutions came to naught in June 2020, and the corresponding number of persons in custody increased over six months, reaching a level of 199.2% by December 2020. This growth was also confirmed by the latest data available on the website of the management of the Romanian correctional system. As a result, the European Court was unable to reach a conclusion different from the conclusion reached in the above-mentioned Judgment in the case of Rezmives and Others v. Romania. Although Romanian legislation provided for preventive remedies, in the absence of a clear improvement in the conditions of detention in Romanian correctional institutions, especially with regard to their overcrowding, nothing in the case file suggested that these remedies would probably provide prisoners with an effective opportunity to bring these conditions into line with the requirements of article 3 of the Convention. The European Court of Justice called on the Romanian authorities to ensure that reforms are carried out to reduce the number of prisoners in correctional institutions and maintain the number of prisoners at an acceptable level.
As for the compensatory remedy, the European Court noted that from January 13, 2021 A civil action for injury provided, in principle, an appropriate remedy for complaints of violation of the Convention, which could be used by persons who believed that they had been detained in inadequate conditions in institutions of the internal affairs system or in correctional institutions, and who, at the time of filing the claims, were no longer held in conditions allegedly contrary to the Convention as well as persons who have appealed against improper conditions of transportation of prisoners.
COMPENSATION
In the application of article 41 of the Convention. The European Court awarded the applicant 2,500 euros in compensation for non-pecuniary damage.
Source of the publication: https://espchhelp.ru/blog/4689-polgar-vs-romania .
Hotărârea CEDO din 20 iulie 2021 în cauza "Polgar v.România" (plângere nr. 39412/19).
În 2019, reclamantul a fost asistat la pregătirea plângerii. Ulterior, plângerea a fost comunicată României.
Cazul consideră că o cerere de vătămare a fost o cale de atac eficientă din 13 Ianuarie 2021 pentru a obține despăgubiri pentru condițiile necorespunzătoare de detenție sau transport ale deținuților din trecut. A existat o încălcare a articolului 13 din Convenție în acest caz.
CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
Reclamantul era în arest. El a făcut apel împotriva condițiilor necorespunzătoare de detenție, precum și a unei căi de atac (o cerere civilă de răspundere pentru o infracțiune civilă utilizată pentru a obține despăgubiri pentru daune morale.
PROBLEME JURIDICE
În ceea ce privește respectarea articolului 3 din Convenție. În luarea unei decizii definitive cu privire la cazul reclamantului, instanțele române au remarcat că în timpul detenției sale în închisoarea Deva (din 27 februarie 2014 până în 29 aprilie 2015 și din 14 mai până în 25 mai 2015), i s-a asigurat mai puțin de 3 metri pătrați de spațiu sanitar.
În Hotărârea pilot Rezmive și alții împotriva României (A se vedea: Hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza "Rezmives și alții împotriva României" (Rezmive și alții împotriva României) din 25 aprilie 2017, plângere nr.61467/12.), Curtea Europeană a constatat deja o încălcare a articolului 3 din Convenție în circumstanțe de fapt similare cu cele avute în vedere în prezenta cauză.
Rezoluție
Cazul a implicat o încălcare a cerințelor articolului 3 din Convenție (adoptată în unanimitate).
În ceea ce privește respectarea articolului 13 din Convenție, luate în considerare în coroborare cu articolul 3 din Convenție. Argumentând că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție în prezenta cauză, autoritățile române s-au referit la o cale de atac care a apărut ca urmare a dezvoltării jurisprudenței în urma hotărârii menționate mai sus în Rezmives și alții împotriva României, care, potrivit autorităților române, a permis soluționarea a numeroase cazuri individuale. plângeri legate de problema condițiilor inadecvate de detenție în România.
(a) crearea unei noi căi de atac prevăzute de legislația română. Pe baza materialelor care i-au fost prezentate, Curtea Europeană nu a putut verifica dacă toate deciziile indicate de autoritățile române au intrat în vigoare. Cu toate acestea, luând în considerare numărul semnificativ de exemple din jurisprudență și concluziile instanțelor române, Curtea Europeană a formulat următoarele observații.
În primul rând, în ceea ce privește disponibilitatea unei căi de atac, sarcina probei impusă reclamantelor nu părea excesivă. În majoritatea exemplelor citate, reclamanții au folosit dovezi ușor disponibile, cum ar fi descrieri ale condițiilor de detenție sau de transport reclamate și, uneori, declarații ale martorilor, astfel încât autoritățile române au fost nevoite să respingă aceste acuzații.
În al doilea rând, în ceea ce privește garanțiile procedurale, majoritatea procedurilor au durat mai puțin de doi ani în instanțele uneia sau a două instanțe. Doar patru cazuri au fost examinate în instanțe de una sau două instanțe de puțin mai mult de doi ani. În acest sens, deși legislația română în vigoare la momentul reexaminării nu stabilea un termen specific pentru judecarea unor astfel de litigii, timpul petrecut de instanțele statului pârât pentru a examina o cerere de prejudiciu nu părea să fie excesiv de lung. În plus, normele privind taxele judiciare nu păreau să impună o sarcină excesivă suplimentară reclamantului. Potrivit legislației române, persoanele care doresc să depună un proces împotriva statului pentru a obține despăgubiri pentru condiții necorespunzătoare de detenție sau transport nu erau obligate să plătească o taxă judiciară.
În al treilea rând, instanțele române au analizat procesele civile pentru respectarea standardelor stabilite în jurisprudența Curții Europene. Ei au considerat dacă tratamentul reclamanților a atins un astfel de grad de cruzime încât să intre în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție, ținând cont de obligațiile pozitive ale statului care decurg din acest articol. De asemenea, au luat în considerare consecințele supraaglomerării excesive în instituțiile corecționale atunci când au stabilit dacă a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție și au acordat o importanță deosebită rezonabilității cuantumului compensației pentru prejudiciul moral, având în vedere durata existenței unor condiții inadecvate de detenție.
În al patrulea rând, stabilirea condițiilor necorespunzătoare de detenție sau transport al deținuților a stat la baza prezumției de vătămare morală.
În al cincilea rând și, în sfârșit, în ceea ce privește problema dacă reclamanții au primit despăgubiri adecvate și suficiente pentru prejudicii, Curtea Europeană a examinat, pe de o parte, dacă despăgubirile s-au extins la întreaga perioadă reclamată de reclamanți și, pe de altă parte, dacă cuantumurile despăgubirilor acordate de autoritățile române erau rezonabile în comparație cu cuantumurile despăgubirilor echitabile acordate de Curtea Europeană de Justiție în cauze similare.
(i) compensația a fost extinsă la întreaga perioadă atacată? Majoritatea instanțelor române au constatat o încălcare a articolului 3 din Convenție și au acordat despăgubiri pentru toate perioadele reclamate de reclamanți. La examinarea unei cereri de vătămare din cauza condițiilor necorespunzătoare de detenție, o instanță a limitat perioada pentru care a fost acordată compensația, hotărând că fiecare transfer al reclamantului către o altă instituție corecțională însemna calcularea din nou a termenului de prescripție de trei ani. Alte două instanțe au luat o poziție diferită, excluzând din considerație, ca încadrându-se în statutul limitărilor, acele perioade de detenție a reclamantului care au fost întrerupte de eliberarea reclamantului și au depășit termenul de prescripție de trei ani pentru depunerea unei cereri de vătămare.
Pentru ca căile de atac prevăzute de legislația română să fie considerate eficiente, instanțele române au trebuit să analizeze plângerile privind încălcarea articolului 3 din Convenție în conformitate cu principiile și standardele jurisprudenței Curții Europene de Justiție. Acest lucru a fost deosebit de important în cazurile în care unii reclamanți au susținut că au fost reținuți mai mult decât termenul de prescripție de trei ani. Cu toate acestea, doar un număr foarte limitat de instanțe s-au pronunțat asupra acestei chestiuni și, prin urmare, această linie de jurisprudență nu a putut fi considerată răspândită și consecventă. În opinia Curții Europene, numai refuzurile sistematice ale instanțelor române, confirmate de jurisprudența consacrată, de a aplica conceptul de "situație continuă" dezvoltat în jurisprudența Curții Europene de Justiție cu privire la plângerile de încălcare a articolului 3 din Convenție, ar putea pune la îndoială eficacitatea măsurii în cauză. Nu a existat o astfel de situație în cazul de față.
(ii) valoarea compensației a fost adecvată și suficientă? Instanțele române au aplicat normele privind răspunderea pentru prejudicii și au stabilit în mod echitabil cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților. În plus, instanțele române nu au acordat sume mai mici decât cele acordate de Curtea Europeană de Justiție în cauze similare.
Având în vedere cele de mai sus și nivelul general de trai din România, despăgubirile primite de reclamanți, considerate în ansamblu, nu au indicat nicio problemă sistemică de despăgubire necorespunzătoare pentru daune în raport cu sumele acordate de instanțele române.
(iii) concluzie. Ținând cont de criteriile utilizate de instanțele române pentru evaluarea condițiilor improprii de detenție și a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților, trebuie remarcat faptul că jurisprudența României s-a modificat semnificativ de la Hotărârea pilot menționată mai sus a Curții Europene de Justiție în cauza "Rezmives și alții împotriva României" (Rezmive și alții împotriva României).
Această practică a fost consolidată printr-o hotărâre a Curții Supreme a României din 19 februarie 2020, care a stabilit criteriile de bază aplicabile tipului de căi de atac în cauză. Această decizie, care a fost notificată părților la 14 aprilie 2020, a fost disponibilă pentru revizuire în baza de date a hotărârilor judecătorești din 13 iulie 2020, iar publicul nu ar fi putut să nu cunoască decizia la șase luni de la publicarea acesteia, adică la 13 Ianuarie 2021.
Astfel, o cerere de vătămare, așa cum au subliniat în repetate rânduri instanțele române, a fost o cale de atac eficientă începând cu 13 Ianuarie 2021 pentru persoanele care credeau că fac obiectul unor condiții necorespunzătoare de detenție sau transport al deținuților și care, la momentul depunerii cererii, nu se mai aflau în aceste condiții.
Dacă instanțele române ar fi refuzat în mod sistematic să examineze plângerile privind condițiile necorespunzătoare de detenție în conformitate cu principiile și standardele definite în jurisprudența Curții Europene de Justiție, acest lucru ar fi putut pune sub semnul întrebării eficacitatea acestei căi de atac. Curtea Europeană a păstrat Autoritatea de a examina în cele din urmă orice plângeri din partea solicitanților care, în conformitate cu principiul subsidiarității, au utilizat căile de atac furnizate de autoritățile române.
(b) eficacitatea căii de atac în cazul reclamantului. Reclamantul a profitat de posibilitatea de a depune o cerere de despăgubire, ceea ce nu i-a oferit posibilitatea de a obține recunoașterea deplină a încălcărilor Convenției și de a primi despăgubiri adecvate și suficiente. Decizia finală în cazul reclamantului a fost pronunțată de autoritățile române la 13 februarie 2019, adică cu mult înainte de data stabilită de Curtea Europeană ca dată de la care remedierea în cauză ar putea fi considerată efectivă.
Rezoluție
Cazul a implicat o încălcare a cerințelor articolului 13 din Convenție, luate în considerare împreună cu articolul 3 din Convenție (adoptat în unanimitate).
În ceea ce privește respectarea articolului 46 din Convenție. În ceea ce privește căile de atac preventive, Curtea Europeană a remarcat cu interes că gradul de supraaglomerare în instituțiile corecționale din România a început să scadă imediat după adoptarea de către Curtea Europeană de Justiție a unei hotărâri pilot pe această temă și, de asemenea, că apelurile adresate judecătorilor de condamnare au permis instanțelor române să evalueze situația supraaglomerării în instituțiile corecționale, atacată de unii deținuți. Cu toate acestea, tendința descendentă a numărului de deținuți din instituțiile corecționale a ajuns la zero în iunie 2020, iar numărul corespunzător de persoane aflate în custodie a crescut pe parcursul a șase luni, atingând un nivel de 199,2% până în decembrie 2020. Această creștere a fost confirmată și de cele mai recente date disponibile pe site-ul conducerii sistemului corecțional din România. În consecință, Curtea Europeană nu a putut ajunge la o concluzie diferită de concluzia la care s-a ajuns în hotărârea menționată mai sus în cauza Rezmives și alții împotriva României. Deși legislația românească prevedea măsuri preventive, în absența unei îmbunătățiri clare a condițiilor de detenție în instituțiile corecționale românești, în special în ceea ce privește supraaglomerarea acestora, nimic din dosarul cauzei nu sugera că aceste măsuri ar oferi, probabil, deținuților o oportunitate efectivă de a aduce aceste condiții în conformitate cu cerințele articolului 3 din Convenție. Curtea Europeană de Justiție a solicitat autorităților române să se asigure că se realizează reforme pentru a reduce numărul deținuților din instituțiile corecționale și pentru a menține numărul deținuților la un nivel acceptabil.
În ceea ce privește recursul compensatoriu, Curtea Europeană a menționat că din 13 Ianuarie 2021 O acțiune civilă pentru vătămare prevedea, în principiu, o cale de atac adecvată pentru plângerile de încălcare a Convenției, care ar putea fi utilizate de persoanele care credeau că au fost reținute în condiții inadecvate în instituții ale sistemului afacerilor interne sau în instituții corecționale și care, la momentul depunerii cererilor, nu mai erau reținute în condiții presupuse contrare Convenției, precum și de persoanele care au făcut apel împotriva condițiilor necorespunzătoare de transport al deținuților.
Despăgubiri
În aplicarea articolului 41 din Convenție. Curtea Europeană a acordat reclamantului 2.500 de euro în despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Sursa publicației: https://espchhelp.ru/blog/4690-polgar-vs-romania-1 .
